Întreaga noapte, fulgii grei și dolofani mângâiaseră brazii maiestuoși. Pădurea se furișase sub vălul gros de omăt și își purta acum tăcerea sub lumina puternică și înghețată a soarelui de iarnă.
Martin, puiul de urs, deschise încet ochii, gâdilat de o rază furișată în bârlogul bine ascuns în pădure. „Oaaaaaaau, câtă zăpadă!”, se gândi Martin. „Ce bine că nu hibernez, ci doar îmi dorm somnul dulce de iarnă. Dacă aș fi hibernat, temperatura corpului meu ar fi fost foarte scăzută, apropiată de cea de afară – brrrrrrrrr –, iar bătăile inimii ar fi scăzut și ele foarte mult. Așa, mă pot trezi ușor din somnul meu de iarnă și poate dau o raită pe afară. Asta dacă nu mă roagă mama să stau cu ăștia mici. Așa-i cu ursoaicele, unele nasc pui chiar și pe timpul iernii.”
– Martin, te-ai trezit?, mormăi mama în limba ursulească.
Cum? Nu știți ce-i aceea limba ursulească? E simplu: mama urs comunică, „vorbește”, cu puii ei printr-un fel de grohăit.
– Da, mamă! Mă gândeam să mănânc repede ceva și să dau o tură pe afară. E atât de multă zăpadă!
„Ce băiat frumos am!” își spuse plină de mândrie mama urs. „Ce mare și voinic este! La naștere, nu avea mai mult de 25 cm. și abia cântărea cât o franzelă mai măricică, vreo jumătate de kilogram. Acum, e o mândrețe de urs de 200 kg. și aproape un metru și jumătate, la nici 3 ani ai lui. În ritmul acesta, în câțiva ani îl poate întrece pe tatăl urs, cel mai voinic examplar de la noi din familie, care la 25 de ani avea peste 2 metri și aproape 400 kg.”
– Martin, poți să ieși, dar ai grijă pe unde te joci! Șantierul de la drumul care se construiește atât de aproape de casa noastră este periculos! Știi că au venit tinerii aceia hotărâți, iubitori de natură, și au blocat drumul astă-vară, ca să stopeze contrucția ilegală.
– Da, îmi aduc aminte, mamă! răspunse Martin. Stăteam ascuns după tufele de zmeură, mă uitam la ei (dar nu am ieșit să îi salut, să nu îi sperii!) și mă găndeam că ar fi minunat să reușească și drumul să nu treacă tocmai prin mijocul pădurii, chiar prin casa noastră.
„Și de-ar fi numai atât.”, se gândi cu amărăciune mama urs. „Și pensiunile, și restaurantele care s-au construit atât de adânc în pădure. Și oamenii care vin să se bucure de peisaj și de aer curat, iar când pleacă lasă atâta mizerie în urma lor... Noi, urșii, avem un miros foarte fin. Simțim mâncarea de la o poștă. Și cum să te mai duci prin pădure, să cauți mure, afine, rădăcini, miere de albine, păsări, hrana noastră preferată, când atâtea mirosuri de mâncare „de oameni” îți trec pe la bot?
Uite-așa a intrat văru-meu, ursul Maroni, într-un mare necaz. Vara trecută a simțit miros de la resturile de mâncare aruncate de turiști și s-a dus în toiul nopții să mănânce. Și oamenii au tăbărât pe el, să îl fotografieze, i-au pus blițurile în ochi, toți țipau și era gălăgie mare. El s-a speriat și a vrut să se apere, dar a atins din greșeală o turistă, pe care a rănit-o grav...
Noi, urșii, nu atacăm oamenii, nu avem nimic cu ei. Dacă însă ne simțim amenințați, reacționăm, ca orice ființă. Atenție, mai ales la ursoaicele cu pui! Ele își apără cu strășnicie odraslele.” spuse mama urs, privind drăgăstos către cele 2 grămăjoare rotofeie și pufoase de blană maronie, care dormeau liniștite în pătuțul lor.
– Mă bucur tare mult de cei trei copii ai mei! Deși lumea are impresia că suntem foarte mulți, numărul urșilor este în scădere. Sunt țări în Europa în care nu mai există absolut niciun exemplar de urs brun. În afară de Rusia, pe întreg contninentul se mai găsesc doar aproximativ 14.000 de exemplare de urs brun. Dintre acestea, cam 6000 mai pot fi găsiți în România, cel mai mare număr de pe continent!
Cred că lumea ar trebui să aibă mai mare grijă de noi. Tinerii aceia drăguți, de care vă vorbeam, s-au gândit la acest lucru. Au făcut și un website drăguț: www.adoptaunurs.ro. Accesați-l și nu numai că veți citi mai multe informații interesante despre urși, dar veți putea și să contribuiți activ la protejarea noastră și a casei în care locuim: pădurea.
– Martin, te-ai trezit?, mormăi mama în limba ursulească.
Cum? Nu știți ce-i aceea limba ursulească? E simplu: mama urs comunică, „vorbește”, cu puii ei printr-un fel de grohăit.
– Da, mamă! Mă gândeam să mănânc repede ceva și să dau o tură pe afară. E atât de multă zăpadă!
„Ce băiat frumos am!” își spuse plină de mândrie mama urs. „Ce mare și voinic este! La naștere, nu avea mai mult de 25 cm. și abia cântărea cât o franzelă mai măricică, vreo jumătate de kilogram. Acum, e o mândrețe de urs de 200 kg. și aproape un metru și jumătate, la nici 3 ani ai lui. În ritmul acesta, în câțiva ani îl poate întrece pe tatăl urs, cel mai voinic examplar de la noi din familie, care la 25 de ani avea peste 2 metri și aproape 400 kg.”
– Martin, poți să ieși, dar ai grijă pe unde te joci! Șantierul de la drumul care se construiește atât de aproape de casa noastră este periculos! Știi că au venit tinerii aceia hotărâți, iubitori de natură, și au blocat drumul astă-vară, ca să stopeze contrucția ilegală.
– Da, îmi aduc aminte, mamă! răspunse Martin. Stăteam ascuns după tufele de zmeură, mă uitam la ei (dar nu am ieșit să îi salut, să nu îi sperii!) și mă găndeam că ar fi minunat să reușească și drumul să nu treacă tocmai prin mijocul pădurii, chiar prin casa noastră.
„Și de-ar fi numai atât.”, se gândi cu amărăciune mama urs. „Și pensiunile, și restaurantele care s-au construit atât de adânc în pădure. Și oamenii care vin să se bucure de peisaj și de aer curat, iar când pleacă lasă atâta mizerie în urma lor... Noi, urșii, avem un miros foarte fin. Simțim mâncarea de la o poștă. Și cum să te mai duci prin pădure, să cauți mure, afine, rădăcini, miere de albine, păsări, hrana noastră preferată, când atâtea mirosuri de mâncare „de oameni” îți trec pe la bot?
Uite-așa a intrat văru-meu, ursul Maroni, într-un mare necaz. Vara trecută a simțit miros de la resturile de mâncare aruncate de turiști și s-a dus în toiul nopții să mănânce. Și oamenii au tăbărât pe el, să îl fotografieze, i-au pus blițurile în ochi, toți țipau și era gălăgie mare. El s-a speriat și a vrut să se apere, dar a atins din greșeală o turistă, pe care a rănit-o grav...
Noi, urșii, nu atacăm oamenii, nu avem nimic cu ei. Dacă însă ne simțim amenințați, reacționăm, ca orice ființă. Atenție, mai ales la ursoaicele cu pui! Ele își apără cu strășnicie odraslele.” spuse mama urs, privind drăgăstos către cele 2 grămăjoare rotofeie și pufoase de blană maronie, care dormeau liniștite în pătuțul lor.
– Mă bucur tare mult de cei trei copii ai mei! Deși lumea are impresia că suntem foarte mulți, numărul urșilor este în scădere. Sunt țări în Europa în care nu mai există absolut niciun exemplar de urs brun. În afară de Rusia, pe întreg contninentul se mai găsesc doar aproximativ 14.000 de exemplare de urs brun. Dintre acestea, cam 6000 mai pot fi găsiți în România, cel mai mare număr de pe continent!
Cred că lumea ar trebui să aibă mai mare grijă de noi. Tinerii aceia drăguți, de care vă vorbeam, s-au gândit la acest lucru. Au făcut și un website drăguț: www.adoptaunurs.ro. Accesați-l și nu numai că veți citi mai multe informații interesante despre urși, dar veți putea și să contribuiți activ la protejarea noastră și a casei în care locuim: pădurea.
